Nascuta din cea mai pura parte a sufletului omenesc, simtita ca o nevoie primara, fara de care viata nu pare sa aiba sens, iubirea este, paradoxal, sursa celor mai cumplite suferinte. Ne trezim câteodata neputinciosi în fata ei si nu stim cum sa reactionam atunci când totul se întoarce împotriva sperantelor pe care ni le cladim în virtutea iubirii.

Cu ceva timp în urma am asistat la drama unei fiinte nevinovate care si-a petrecut toata viata în cautarea iubirii – nu a iubirii perfecte, ci a iubirii „pur si simplu” cum trebuie sa fi sclava iubiriiîi placea sa spuna atunci când discutam, ore în sir, despre povestile noastre de suflet. Dupa ani de cautari si asteptari, parea ca soarta îi scosese în cale iubirea pe care o visase – poveste frumoasa, banala în esenta ei, fara prea multa spectaculozitate, dar sincera si realista. S-au cunoscut întâmplator, la aniversarea unei prietene comune, s-au placut, au urmat câteva luni de provizorat, apoi, deodata o intensa poveste de iubire. Romantismul începutului a evoluat rapid, pe nesimtite, într-o relatie domestica în care totul parea sa se desfasoare „ca la carte”. Erau fericiti sau, cel putin, asa li se citea pe chip ori de câte ori ne întâlneam. Daca nu as fi stiut ca prietena mea tânjise toata viata dupa o astfel de relatie, as fi invidiat-o. Stiam însa ca merita din plin fericirea aceasta lumeasca pe care, recunosc, eu nu o râvnisem niciodata la fel.

Într-o zi, vestea a venit brusc, fara drept de apel – prietena mea a fost parasita de iubitul ei fara prea multe explicatii. O discutie în contradictoriu, câteva lacrimi varsate înainte de culcare, apoi, dimineata, o scrisoare lunga lasata pe noptiera si un gol imens într-un suflet zdrobit. Atât. Fara alte scene inutile. Am gasit-o cu ochii în lacrimi, cu inima sfâsiata de o singura întrebare la care nimic din logica omeneasca nu gasea raspuns – „De ce?” E drept ca logica nu are a face cu iubirea, dar… exista totusi o logica ascunsa, dupa care o relatie, oricât de spontana ar fi, functioneaza în parametrii umanului. Nu putea sa înteleaga de ce o parasise. Totul era perfect… din punctul ei de vedere. Ajunsese sa îi faca toate mofturile iubitului ei, fara sa îi pese vreo clipa de propria-i fericire. Daca el era fericit, asta îi ajungea. Nu o deranja faptul ca, de când se mutasera împreuna, ea era cea care facea totul în casa. Devenise un fel de superwoman pentru care singurul scop era fericirea – a lui. Avea grija sa nu îl sufoce cu afectiunea ei, de fapt îl si întrebase în destule rânduri daca este totul în regula, daca ar vrea sa schimbe ceva în comportamentul ei si de fiecare data raspunsul lui era acelasi – „Îmi place asa cum esti.” Si, cu toate acestea, o parasise si asta o scotea din minti. Cu ce gresise ea, care încercase întotdeauna sa îi fie pe plac, sa faca totul sa para usor?

Întrebarile îi veneau rapid în minte, printre lacrimi si sughituri. Nu stiam cum sa o calmez, desi întelesesem din prima clipa unde gresise. O parasise pentru ca, în dorinta ei disperata de a-l face fericit, se transformase într-o sclava a iubirii. Nu mai era ea, cea pe care el o cunoscuse. Devenise un fel de copie inautentica a dorintelor lui, lipsita de enigme si de naturaletea care îl atrasese la început. Totul era perfect; dar cine a spus ca perfectiunea este ceea ce cautam? Ea, care spera mereu la o iubire „pur si simplu”, devenise sclava unei iubiri mecanice, în care fericirea celuilalt era scop în sine. Dar cum sa îi spun unei fiinte ranite ca vina îi apartinea în mare parte? N-am stiut sa o fac. Am putut doar sa îi spun ca viata nu este întotdeauna asa cum ne-o construim noi si ca, daca nu putem controla iubirea, putem macar sa controlam felul în care alegem sa ne-o manifestam.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here