Dupa o perioada îngrozitor de obositoare, anul acesta s-au întâmplat în viata mea destule lucruri pe care le asteptam de mult timp. Altele urmeaza
sa se întâmple în lunile care vor veni. Privind înapoi, la zilele interminabile pe care uneori le suportam cu greu, îmi dau seama ca trebuie sa îi multumesc iubitului meu pentru ca m-a învatat sa îmi cultiv o calitate pe care nu credeam ca o am – rabdarea.
De cele mai multe ori, lipsa rabdarii si, implicit, grabirea lucrurilor, a provocat adevarate dezastre în viata mea. Întotdeauna am actionat dupa instinct, sub impulsul momentului, fara sa ma gândesc la consecinte si, mai ales, fara sa iau în calcul faptul ca, daca as fi avut rabdare, lucrurile s-ar fi rezolvat, poate, de la sine.
Asadar, rabdarea… Un cuvânt banal pe care multi îl ignora, din cauza simplitatii. La ce poate fi buna rabdarea? Este, cred, cel mai bun aliat al perseverentei. Rabdarea este un ingredient de baza al vietii de zi cu zi si al marilor proiecte, indiferent de natura lor. Esentialul este sa nu te avânti în lucruri majore, fara sa meditezi înainte asupra mai multor aspecte legate de ele. Obiectivele mici, concrete sunt cele care ar trebui sa ne preocupe în primul rând.
E drept ca exista situatii în care rabdarea nu depinde în exclusivitate de noi. Asta îmi aminteste de discutiile aprinse cu iubitul meu, legate de mutatul împreuna. Sunt situatii în care oricâte obiective ti-ai fixa, atingerea lor nu depinde în exclusivitate de dorinta proprie. Solutia este sa relativizezi lucrurile si sa privesti partea pozitiva care întotdeauna exista, indiferent cât de mica este. Alteori, pierderea rabdarii duce la crize de nervi intense, accentuate de ideea ca un lucru banal nu poate fi înteles de cei din jur. Iubitul meu practica des acest gen de pierdere a rabdarii, atunci când trebuie sa iesim si este nevoit sa astepte pâna îmi îndeplinesc eu ritualul feminin al alegerii hainelor potrivite, urmat de o întreaga sedinta de cosmetica. La început ma enerva si pe mine felul în care îsi pierdea calmul, întotdeauna prea repede, dupa parerea mea. În momentul în care mi-a explicat ca firea lui pragmatica este cea care îl face sa se enerveze, pentru ca, din punctul lui de vedere, am putea sa câstigam jumatate de ora de plimbare daca eu as grabi putin lucrurile, am înteles ca pierderea rabdarii era oarecum justificata. De atunci încerc sa ma conformez situatiei.
Totusi, constat cu surprindere ca rabdarea se dobândeste în moduri bizare. Mie mi-au trebuit aproape patru ani ca sa o capat si asta datorita încapatânarii (sau poate rabdarii) iubitului meu. Lui în schimb, îi vor mai trebui înca pe atâtia ca sa nu se mai enerveze din cauza machiajului sau a garderobei mele. Diferenta de perspectiva… sau de obiective?
