Mi se întâmpla uneori sa mi se faca dor de lucrurile banale pe care le traiam cândva ca pe niste mici aventuri ale sufletului, fara sa ma gândesc cât de putin îi trebuie uneori fiintei umane ca sa simta ceea ce cauta cu disperare de-a lungul vietii – fericirea aceea ascunsa în stropii de ploa
ie, în miscarile primei frunze care cade sub adierea toamnei sau în lumina difuza a lunii ascunse printre crengi întortocheate…
În seara asta, dupa insistentele prelungite ale iubitului meu, am reusit sa ma rup pentru câteva ore de proiectul a carui data limita se apropie si îmi umple aproape tot timpul care îmi mai ramâne dupa orele de serviciu. Initial, convenisem sa iesim undeva, la o terasa. Urma sa fie probabil, una dintre ultimele cine romantice în aer liber din anul care se apropie cu pasi repezi de sfârsit, pentru ca toamna se simte din ce în ce mai mult în racoarea fiecarei seri. Numai ca nu am stabilit unde sa mergem… Nimic neobisnuit, de altfel. De obicei întrebarea iubitului meu – „Unde vrei sa mergem?” – urmata de raspunsul meu usor iritat – „Nu stiu” – declanseaza discutii interminabile, finalizate cu alegerea unui loc oarecare, doar de dragul de a nu strica seara si asa compromisa de faptul ca niciodata nu ne hotarâm din timp unde sa luam cina.
În seara asta, iubitul meu nu m-a întrebat unde vreau sa mergem. Am pornit la întâmplare pe una dintre stradutele înguste din apropierea casei mele si am continuat sa mergem fara directie. Nu reuseam sa ma rup de mormanul de hârtii pe care îl lasasem acasa pe birou si nici macar nu aveam puterea necesara sa o fac. „Ce ai mai lucrat azi?” m-a întrebat, cu un interes aproape real. Stiam ca o face dintr-un soi de solidaritate pentru ca el însusi stie ce înseamna sa fii presat de timp… Stiam însa, la fel de bine, ca proiectele mele nu îl intereseaza decât în masura în care îmi provoaca mie anumite stari… Asa ca i-am raspuns vag, fara prea multe detalii. Am continuat sa mergem fara directie. De mi-am propus de mult timp sa îmi satisfac curiozitatea, si pe lânga altul, cu specific irlandez, în care mai fusesem de multe ori înainte. Nu aveam chef sa ne oprim în niciunul dintre ele… I-am spus simplu, fara alte explicatii. „Vreau sa mergem pe jos… mult…” A zâmbit si mi-a prins mâna strâns.
Am mers asa minute în sir fara sa auzim nimic altceva decât zgomotul pasilor nostri pe asfaltul care mai pastreaza înca ceva din temperaturile toride ale saptamânilor trecute. Ne-am oprit târziu în centrul orasului, pe o banca de lânga fântânile arteziene, luminate de raze minuscule care tâsnesc în toate culorile de sub apa. Mi s-a facut frig si mi-a acoperit umerii cu bratele lui. Am ramas asa, îmbratisati aproape o ora. Am vorbit despre o mie de lucruri pe care acum, la miezul noptii, nu mi le mai amintesc… Stiu doar ca a fost minunat si ca susurul fântânilor semana cu ceva de departe…
Târziu, dupa ce ne-a luat frigul pe amândoi, am pornit din nou, pe un alt drum, spre casa. „Nu am fost nicaieri”, mi-a spus cu jumatate de gura iubitul meu, asteptând cu strângere de inima reactia mea. „Ba da… am fost într-o plimbare nocturna”. A zâmbit si m-a sarutat lung, asa cum se întâmpla la sfârsitul plimbarilor noastre interminabile din trecut, când nu exista „unde vrei sa mergem?” si „Nu stiu”… pentru ca eram doar noi si pasii nostri hoinarind în splendoarea noptilor fascinante de vara…
