Eşti însărcinată !… îmi zice doctorul meu ginecolog.Vei aduce pe lume un bebe, iar acum trebuie să facem totul pentru ca el să se dezvolte normal în pântecul tău pentru ca apoi să te poţi bucura mult timp de ceea ce ţi-a fost dăruit .
La nici 20 de ani pe care-i aveam atunci nu puteam realiza faptul că o sarcină poate să fie cu probleme, că bebele 
poate să nu se nască normal . Oricum era primul meu copil,un copil dorit atât de mine cât şi de soţul meu, iar pentru asta mergeam la consultul periodic ,nu fumam,mâncam foarte multe fructe ,făceam multe plimbări în aer liber,aveam un program de somn bine organizat.
Lucram la şcoală că secretară iar muncă pe care o desfăşuram nu mă obosea deloc, aveam sentimentul de împlinire pe toate planurile.În toată perioada de sarcină am simţit cum toţi colegii mă menajau (nu ştiu dacă pe mine sau sarcina ),dar cert este că, dacă intrau în biroul meu aveau ceva fructe în geantă pentru mine. I-am simţit atât de umani, atât de colegi, atât de prieteni!
În vremea aceea (era imediat după Revoluţia din 1989),eu şi soţul locuiam în apartamentul părinţilor mei. Şansele să obţinem o garsonieră erau practic nule. Asta conta mai puţin, importantă fiind sarcina mea care la patru luni jumătate a mişcat prima dată . Este o senzaţie extraordinară pentru o mamă să simtă cum se prinde viaţă în pântecele ei.
Lunile au trecut, medicul îmi spunea de fiecare dată când mă prezentam la consult că sarcina decurge normal, într-un cuvânt n-aveam de ce să îmi fac probleme. În ziua de 21 septembrie 1991, era sâmbătă după amiază se nimerise să rămân singură în apartamentul părinţilor mei, aceştia fiind plecaţi din localitate împreună cu soţul meu. Am simţit că s-a rupt membrana sarcinii şi lichidul amniotic începea să se prelingă pe picioarele mele.Ca o fată curajoasă ce eram nu m-am panicat deloc, mi-am luat geanta pregătită din timp pentru acest moment şi m-am trezit în câteva clipe pe un pat la spital.
Observam cum personalul sanitar se cam agită dar nu înţelegeam de ce ….eu nu aveam dureri absolut deloc . Cu excepţia faptului că pierdeam lichidul eram foarte relaxată .A fost chemat medicul de acasă, au început din şase în şase ore să-mi injecteze medicamente care să-mi provoace durerea dar degeaba . Eu eram în continuare foarte relaxată. Am întrebat la un moment dat medicul de ce nu mi se poate face cezariană . Răspunsul a fost ceva de genul: d-na doctor anestezist, care născuse de 10 luni, se afla încă în îngrijirea copilului şi nu putea să se deranjeze pentru mine căci se crea astfel un precedent…
Duminică la ora 14.30 am simţit prima durere , injecţiile începeau să-şi facă efectul .De la acea oră şi până luni 23 septembrie 1991 orele 1.00 a.m. durerile de naştere au devenit insuportabile, nu reuşeam să respir normal, cezariană nu îmi făceau, nu aveau salvare să mă trimită la un spital municipal mai bine dotat, dar ce era mai grav copilul nu putea ieşii din pântecele meu, provocându-mi astfel pe lângă durerile insuportabile şi variaţii de tensiune între 7 şi 19 .Am avut zile, altfel puteam să paralizez pe masa de naşteri aşteptând ca ei să mă ajute . La ora 1.00 a.m. după ce am trecut prin cele mai groaznice dureri am reuşit să expulzez sarcina . Mi-au spus că e băiat . Eram cea mai fericită mămica! Urma doar să-l aud cum zbiară, anunţându-şi prezenţa în lume şi în viaţa mea . Secundele treceau, nu înţelegeam ce se întâmplă , dar una din asistenţe s-a apropiat de mine fără să-mi spună nimic şi mi-a făcut o injecţie în venă, după care simţeam că plutesc.
A fost chemat urgent medicul pediatru, i-a fost încredinţat copilaşul,iar după cinci minute am auzit doar glasul acestuia comunicandu-I ginecologului :” Îmi pare rău dar nu l-am putut salva !” Sub influenţa drogului injectat nu am reuşit să mă eliberez de durere, am simţit doar un nod puternic care mă strângea de gât,vrând parcă să mă ducă lângă sufletul copilaşului meu care ajunsese deja îngeraş înainte să cunoască lumea această plină de erori şi imperfectiuni….
