Cine ar fi crezut ca putem fi doar prieteni? Eu si el… Si totusi, astazi, omul pe care candva l-am iubit cu disperarea primei iubiri, omul pentru care am alergat in talpile goale pe scarile unui bloc de loca
tari care nu-mi cunosteau povestea, care nu-mi stiau iubirea (imi place imaginea asta, imi e de-a dreptul draga), omul care m-a facut sa imi pierd capul de fericire, omul care m-a iubit, care mi-a demonstrat si mi-a spus asta de zeci de ori… omul acesta, astazi, imi este doar prieten. Daca ai sti cat am iubit, cat ne-am iubit… Totul era al nostru. Si noi ai nimanui. Atunci iubirea, acum prietenia.
de Anca Neagoe
Pentru nimic in lume nu as strica prietenia asta. Nu as strica-o aducand in discutiile noastre lucruri si intamplari mai putin frumoase din vremea in care ne iubeam.
Nu as strica-o reprosand nimicuri sau poate atat de esentiale chestiuni pe care atunci le ascundeam in spatele tacerii sau le strigam cand el nu putea a ma intelege. Si mai ales nu as strica-o incercand sa reconstruiesc acum acea relatie. Sau macar o frantura din ea. Nici macar nu as cadea tentatiei (daca exista asa ceva) de a vedea cum ar mai fi cu el sau cum ar fi fost daca… Nu. Am lasat relatia, atat de draga mea relatie, acolo unde ii este locul. In trecut. In trecutul meu. In tot acel ceva ce a fost si nu va mai fi decat in amintirea mea. Si a lui. Si poate a celor care ne-au cunoscut pe amandoi.
Cine ar fi crezut… pe vremea cand ne iubeam dependent si nebuneste, ca astazi voi scrie aceste cuvinte? Eu nu. Am iubit mult atunci. Intens si adevarat. Sincer si pur (vi se pare desuet cuvantul asta?). Insa am ales sa pun punct. Cand povestea noastra nu a mai putut purta acelasi nume, cand noi nu am mai putut fi personaje ale aceleiasi istorii, am ales punctul. Daca m-a durut? Da. M-a durut. Mult. Ca timp. Ca intensitate. Din momentul in care am stiut ca nu va fi ‘pana cand moartea va va desparti’, ca totul e doar o chestiune de timp pana cand eu sau el vom spune stop. Mi se spunea ca va trece, ca voi uita cu timpul. Iubirea. Durerea. Ca vor veni alte si alte vremuri. Vreti insa sa va spun adevarul? Are vreun rost sa va mint? Eu cred ca nu. Dragilor, cine v-a spus ca veti uita ce ati iubit cu adevarat v-a mintit. Intentionat sau neintentionat. Dar v-a mintit. Dorind sa va faca un bine sau nestiind de fapt cum sta treaba cu iubirea… v-a indus in eroare. Si ce eroare… O oroare. Iubirea nu se uita. Practic nu se mai traieste. Rezultatul ecuatiei chimice nu mai este acelasi. Insa memoria, memoria sufletului si a mintii nu o uita. Nu o mai traieste. Si atat. Nu o mai proceseaza in neuronii povestii de iubire. Sufletul nu o mai simte, mintea nu o mai judeca. Ea, iubirea, inceteaza a mai exista. Intr-un fel anume. Un fel al ei.
