Glasul puternic al locomotivei cu aburi ce.si chema oamenii sa urce in vagoane facu sa fuga si cei cativa caini vagabonzi ce misunau printre persoanele ce tocmai se coborasera din tren. Caldura naucitoare a verii, praful uscat ce se intinsese pe tot cuprinsul garii, graba hamalillor, nu parea sa-l incurce prea mult pe tanarul nostru, obisnuit cu linistea brazilor de acasa. Era prima zi din ceea ce trebuie sa faca orice barbat pe lumea asta; armata.
Simtea intr.un fel ca se nascuse pentru aceasta zi, asteptase aproape 20 de ani momentul asta, iar ochii sai mari si lacomi devorau si cele mai mici amanunte ale micului oras de munte, nu de alta, dar gandi el, pentru a avea ce povesti in prima scrisoare ce o va trimite acasa. Si intradevar, la nici doua zile de la incorporare, trimise prima carte postala parintilor, iubetei ce o lasa acasa, chiar si neamurilor mai indepartate pentru a afla de existenta sa.

Probabil, trimisese sute de scrisori in anul ce a urmat, caci de fiecare data cand iesea intr.o permisie, fie ea si de cateva ore, primul lucru pe care dadea banii erau timbrele postale pentru trimiterea plicului cu ultimele sale impresii de pe „front” cum ii placea sa spuna, chiar daca acum era sfarsitul anilor ’50, iar existenta „frontului” se petrecea doar in capul tovarasilor de la Bucuresti.
Cand suna alarma,intr.o dimineata pe la trei, il gasise citind, de fapt recitind o scrisoare de la prietana copilariei sale ce ii spunea ca s.a logodit cu un profesor ce tocmai sosise in comuna odata cu terminarea scolii celei noi. Spre surprinderea sa, nu simti nici ciuda, nici pareri de rau pentru femeia ce tocmai o pierduse in defavoarea altuia, ci doar o jena nespusa la gandul ca atunci cand va ajunge acasa, babele isi vor da coate cand il vor vedea, iar prietenii din copilarie vor incerca sa.l imbarbateze cu un pahar de vin si un zambet ascuns in coltul gurii.
Aplicatia, ce urma alarmei din acea dimineata, il gasi intre primii trei la trageri, ca de obicei. Ca semn de pretuire(cel putin asa gandea el) comandantul le dadu permisie o saptamana primilor trei clasati. Automat si el(nimeni altul decat bunicul meu, asta daca uitasem sa va spun cine este personajul). Nu se gandi sa plece acasa, iar supararea ce i se citi pe fata cand primi biletul ce ii permitea sa plece unde isi doreste pentru 7 zile , il facu pe prietenul sau, marius,prietenul ce.l descoperise aici, in armata, un „ragatean” de prin partile Ploiestiului sa.l invite pentru o saptamana la el acasa, ca doar trebuia sa.l cunoasca si parintii sai pe cel care ii lua mereu fata la trageri, zicea el.
Drumul cu trenul tinu cateva ore bune, dar plictiseala care il cuprindea reusi sa le ridice la rang de zile.
– Stii, o sa ai ocazia sa o cunosti si pe Maria, sora mea, cea care este la liceu la bucuresti, mi-a spus mama ca a venit de cateva zile acasa. Marius arunca aceste vorbe pentru a descreti fata altadata vesela a colegului sau din armata. Si apoi incepu sa povesteasca de sora sa cu atata vigoare incat oricine ar fi ghicit motivul pentru care a fost invitat acasa, iar vorbele „mai stii, poate o sa ne facem neamuri” ii intari si mai mult convingerea gandurilor sale. Nu se gandi niciun moment ca era doar dragoste frateasca la mijloc, pentru ca iubirea de orice fel este o himera, iar omul este manat numai de interese. Vorba multa, saracia omului, spune o veche zicala romaneasca, iar spatiul este prea mic pentru a povesti totul cu lux de amanunte. Cert este ca bunicul meu s-a intanlit cu sora lui Marius, iar in a treia zi erau deja indragostiti. La sugestia prietenului sau, ii cumpara in fiecare seara un trandafir rosu , florile ei preferate. Pana se termina permisia apuca sa-i cumpere patru. Cu promisiuni ca se vor revedea imediat ce va termina el armata , iar ea liceul, il conduse pana la gara, iar ultimul trandafir il cumpara ea, ca sa fie cinci, per total. Il ruga sa-l puna intr-un ierbar pentru ca dragostea trandafirului sa-i lege pe perioada acelui an de zile, ce inca ii mai despartea. Asa a si facut, chiar viitorul cumnat radea adeseori de el de grija ce poarta acelei flori, de acum vestejite, ce insa parca nu-si pierduse deloc din farmecul sau.
Dupa jumatate de an afla din scrisori si detaliat de la fratele Mariei, ca suferea de o forma de cancer ce nu prea avea leac la vremea aceea. Reusi sa o vada de doua ori in spital, ii duse chiar si trandafirul, lucru ce reusi sa scoata mai multe zambete pierdute de pe fata iubitei sale. Il ruga sa-l il lase ei pentru o vreme, macar pana se va face bine, in schimb avea promisiunea ca-l va baga in buchetul miresei de la nunta.
Nunta nu a mai fost, ci doar o inmormantare. Atunci fu chemat deoparte de mama ei si ii spuse ca are sa-i dea ceva de la fiica . Erau cinci trandafiri pusi intr-un ierbar insotiti de un jurnal al „miresei” ce acum zacea in pamant.
Peste timp, aveam cam 11-12 ani intr-o vacanta de iarna bunicul meu imi dadu sa citesc scrisorile sale din armata, trimise parintilor si rudelor sale, cred ca mi.a luat cateva zile sa le citesc pe toate. Cand am desfacut si ultimul teanc de scrisori(eram deasupra sobei) cateva au alunecat pe foc, de fapt pe plita incinsa de lemnele ce ardeau continuu. Atunci stiu ca s-a scapat si o foaie dintr.un ierbar ce a luat foc imediat. M.am intors spre bunicul meu sa-i cer iertare, pentru scrisorile ce ardeau din gresala mea, dar un „lasa, nu-i nimic” ma facu sa imi continui cititul la celelalte care ramasesera. Si totusi, pot sa jur, ca pe fata de obicei vesela a bunului meu, cazuse pentru un moment un pahar de tristete, ce dadea pe dinafara, prin coltul ochiului sa stang.
Povestea aceasta am aflat-o mai tarziu, mi-a spus-o el cand era bolnav. Nu stiu insa nici pana acum ce s-a intamplat cu ceilalti patru trandafiri sau cu ierbarul-jurnal (cu exceptia acelei file ce a ars din vina mea). L-am vazut cum privea chiar nepasator cu ochii sai mari spre moarte, poate cu gandul spre o iubire ce avea s-o regaseasca in curand.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here