Filmul din viata de zi cu zi!
Sunt de meserie psiholog, asa ca iminent am de-a face cu multi oameni, personalitati diferite, probleme diverse, cazuri particulare. Practic profesia asta de vreo zece ani, dar abia anul acesta am avut sansa de a descoperi cu adevarat ceea ce inseamna capacitatea de a ajuta pe cineva sa se vindece. Spun asta pentru ca probabil anul acesta, m-am intalnit cu unul dintre cele mai dificile cazuri din cariera mea. Am acceptat la cererea unor parinti de a le consilia unicul lor copil, aflat acum la varsta adolescentei. Spuneau ei ca atitudinea acestuia s-a schimbat negativ, ca ei nu se mai pot intelege cu el, ca au aparut certuri, desi inainte nu existau asa ceva, ca acesta refuza sa mai iasa din casa si mai mult ca poarta mereu o masca de bal, dupa ce cu doua saptamani inainte a suferit un accident de scuter. Recunosc ca si recompensa financiara m-a facut sa accept. Era mult peste medie, iar eu tocmai fusesem prinsa in niste datorii. Singura conditie: sa merg la resedinta lor. Erau oameni destul de influenti in orasul unde profesam si nu vroiau sa puna in pericol reputatia avuta. De asemenea vroiau discretie totala.
Cu ideea fixa ca e vorba doar de un copil rasfatat excesiv, am pasit pentru prima oara pe proprietatea lor. Insa aveam sa descopar cu o oarecare stupefiere ca in biroul unde hotarasem sa ne derulam sedintele ma astepta afundat intr-un fotoliu un tanar destul de inalt, subtirel si cu o masca de bal pe fata. Exact ca acelea care se pun la balurile mascate. M-a privit prin masca sa atent si serios. Am continuat sa-i vorbesc, sa-l provoc sa poarte o conversatie oricat de banala cu mine. In prima sedinta, in ciuda eforturilor mele, nu am scos nici un cuvant de la el. A ramas tot timpul in fotoliu, intorcandu-se spre fereastra larg deschisa. La a doua sedinta insa, asteptandu-ma in acelasi loc, m-am postat intre fereastra si fotoliu, obligandu-l astfel sa ma priveasca macar. Am facut progrese cu fiecare sedinta in parte. Am descoperit anumite amanunte pe care parintii omisese sa mi le spuna, cum ar fi ca ei calatoresc foarte mult timp, fiul lor ramanand singur mai mereu, ca ei nu erau de acord cu activitatea lui de pictor pe care o considerau o pierdere de timp. La constatarea mea: „Ai numai note de 10! Felicitari!” mi-a raspuns sec: „Multumesc!” si am inteles ca ambitia lui de a fi cel mai bun nu era dictata in totalitate de mintea sa. Asa am mai facut alti cativa pasi. Marunti si care nu au condus la scoaterea mastii de pe fata sa. Marul discordiei nu era insa aici. Nici pe de parte!
Intr-o zi l-am pus sa-mi deseneze ceva, orice. Mi-a trasat o simpla linie lunga si usor inclinata pe foaie, spunandu-mi: „Asta e viata mea de pana acum! A fost perfecta pana acum o luna (adica pana sa faca accidentul acela de scuter), momentan, insa are o curba…pe care nu vreau sa o mai creionez.” , „De ce?”, „Pentru ca nu stiu cum…!”.
O alta turnura in terapia noastra a avut loc cand in timpul unei sedinte, a facut o criza de astm. Am iesit pe hol si am strigat o servitoare, caci aveau si asa ceva, sa ma ajute, insa cand am reintrat in birou, descoperindu-l lesinat, am luat decizia sa ii iau masca de pe fata, pentru a-i da posibilitatea de a respira in voie. Avea sa vina o femeie cu masca de oxigen. Stupoarea insa nu mai era legata de acest incident, ci de faptul ca atunci cand i-am luat masca, am descoperit ca chipul lui nu avea nici o urma de la accident, asa cum imi inchipuisem. Asadar de ce o purta? De ce se apara prin purtarea ei?
Dupa ce am prelungit sedintele cu inca doua luni decat imi propusesem, am aflat: depresia sa era cauzata de o minciuna. Parintii sai perfecti aveau o „slabiciune”. Ceea ce avea sa devina cea mai mare iluzie legata de viata sa, pentru care nu mai dorea sa-si arate chipul fata de nimeni, deoarece avea impresia ca nu il mai reprezinta, el fiind de fapt alta persoana, era aceea ca descoperise ca fusese infiat, la varsta de cateva luni, dupa ce parintii sai adevarati au murit intr-un accident de masina.
Am reusit sa-l fac sa renunte la purtarea mastii respective si am reconsolidat relatia dintre el si parintii lui adoptivi, dupa ce le-am explicat si acestora ca trebuie sa depuna eforturi pentru a-l face sa se simta din nou copilul lor, ca trebuie sa petreaca mai mult timp impreuna. Nu era usor de acceptat de catre tanar faptul ca dintr-odata el nu mai apartine lumii perfecte construita de un caminul stabil, frumos si afectuos. A fost insa un caz fericit!
P.S. Cu acceptul prietenului meu si al psiholoagei sale, v-am relevat aceasta intamplare, subliniând faptul ca uneori viata intrece filmul!
