Legatura dintre parinte si copil la nastere

Se ştie de câtăva vreme că animalele se leagă afectiv de puii lor imediat după naşterea acestora. Când o răţuşcă iese din ou, ea se leagă afectiv de primul obiect pe care îl vede mişcându-se. De obicei, fireste, rătusca se va atasa de mama ei, dar dacă mama este îndepărtată, ea va accepta orice obiect mişcător. De fapt, cercetările ne arată că răţuşca se va lega cu cea mai mare uşurinţă de o minge de fotbal albastră, care este trasă înaintea ei cu o aţă. La o săptămână după începerea acestui proces, răţuşca se va încolona după minge, ori de câte ori aceasta se va mişca, pentru a sta mereu aproape de “mămica”.

Sunt mulţi ani de când am fost dispuşi să acceptăm ideea că este posibil ca procese similare de ataşament să se realizeze şi în fiinţa umană.
Cele mai bune informaţii medicale şi ştiinţifice, pe care le avem astăzi la dispoziţie, ne indică următoarele date referitoare la legătura care se stabileşte la naştere:

1. Timpul
Există o perioadă critică de timp, în care trebuie să se realizeze această legătură. În ataşamentul care se stabileşte la naştere în fiinţa umană, această perioadă poate să dureze două ore şi jumătate sau trei ore, imediat după momentul naşterii.
M.H. Klaus şi J.H. Kennell menţionează în Parent-Infant Bond¬ing (Legătura părinte-copil) că părintele şi copilul au nevoie de mai mult de cincisprezece minute de contact piele-pe-piele, pe parcursul primelor trei ore şi jumătate din viaţa copilului, pentru a se realiza un ataşament maxim. Atunci când copiii aduşi pe lume prin naştere tradiţională au fost comparaţi cu copiii la a căror naştere s-a realizat acest contact, s-a descoperit că, la sfârşitul primelor trei luni, copiii întâmpinaţi la naştere prin metoda tradiţonală au petrecut cu 540% mai mult timp plângând.

Bebeluşii care au fost aduşi pe lume în mod tradiţional au experimentat o anxietate mai accentuată. Mamele acestor copii au petrecut, de asemenea, cu 550% mai mult timp în aproape neîntrerupta activitate a verificatului, ştersului, curăţatului nasului şi urechilor, schimbării scutecelor etc., decât au făcut-o mamele ‘are au realizat cu copiii lor contactul de ataşament, de la naştere, semnalând neplăcerile pe care li le-au făcut bebeluşii lor. Concluzia a fost că, acei copiii care realizează la naştere o legătură cu părinţii lor, tind să fie mai liniştiţi.

2. Contactul vizual
Imediat după naştere, nou-născutul este dotat cu o deosebit de ascuţită acuitate vizuală – o lentilă transfocatoare, care îi permite să se focalizeze asupra oricărui obiect, fie el apropiat sau Îndepărtat. Această acuitate vizuală îi permite bebeluşului să caute În jurul său obiecte de care să se ataşeze. Nou-născuţii îşi pot îtoarce capul şi pot urmări cu ochii pe cineva care intră sau care iese din cameră şi pot imita diferite expresii faciale, precum scoaterea limbii. Această abilitate dispare în decurs de câteva ore şi nu va mai apărea decât după câteva săptămâni. Nou-născuţii ale căror mame nu petrec timp pentru realizarea acestui contact vizual cu ei, au tendinţa de a nu le merge bine.

3. Legătura care se realizează prin voce Road Trip move
Mamele sunt înzestrate cu o voce deosebit de înaltă, pe care I ind să o folosească instinctiv, atunci când îşi privesc copilaşul şi stau de vorbă cu el. Este vorba despre mai mult decât o simplă “vorbire cu copilul”. Este un ton ridicat, la care bebeluşii sunt deosebit de receptivi. Legătura care se realizează prin voce este lin fapt recunoscut şi bine documentat în regnul animal. Părintele şi copilul ajung să fie foarte repede ataşaţi unul de celălalt prin voce.

4. Legătura tactilă
Ritualurile atingerii – îmbrăţişarea, atingerea încurajatoare cu palma pe umăr, ţinutul de mână şi sărutul – sunt importante pe tot parcursul vieţii, dar nu sunt niciodată mai importante decât în timpul procesului de realizare a legăturii de la naştere.

În anul 1915, Dr. Henry Chapin a relatat cazurile a zece orfani din Statele Unite, care au murit cu toţii înainte de împlinirea vârstei de doi ani. Orfelinatele care îi găzduiseră aveau un personal insuficient şi suprasolicitat. Fără posibilitatea de a beneficia de contactul vizual prelungit, de ataşamentul vocii şi de atingerea umană, copiii au dat înapoi. O alimentaţie regulată şi condiţiile igienice adecvate nu au fost suficiente.

Specialiştii recomandă cu toată insistenţa ca taţii să-şi scoată cămaşa, atunci când îşi iau pentru prima dată în braţe copilaşul nou-născut, pentru a spori la maximum suprafaţa, căldura şi afecţiunea contactului tegumentar. Mamele fac în mod instinctiv acest lucru, atunci când îşi pun copilaşul la sân.
Tăria legăturii care se realizează pe calea atingerii este acum atât de evidentă, încât se poate spune că te ataşezi de aceia pe care îi atingi.

5. Legătura gură-ta-gură
Da, contactul gură-la-gură, sau sărutul, este un pas necesar în procesul de realizare a legăturii de Ia naştere. Este un lucru foarte important, decisiv, ca mama şi tatăl să-şi sărute bebeluşul, deoarece făcând asa, ei îi furnizează acestuia bacterii inofensive, care vor reprezeta baza pentru o digestie sănătoasă a alimentelor. De asemenea, prin aceasta ei pregătesc bebeluşul pentru a trăi în căminul lor fără să se îmbolnăvească. Fără frecatul nasului şi fără sărut, prin care să se realizeze acest schimb de bacterii, este foarte probabil că bebeluşul va avea colici. Acest tip de legătură este universală în regnul animal, în care mama îşi linge nou-născutul pentru a-i activa sucurile digestive. A săruta un copilaş este un răspuns de dragoste instinctuală, în timpul procesului de apropiere.

6. Legătura realizată prin miros
Mirosul reprezintă un alt factor puternic, care influenţează acest tip de legătură. Căptuşeala de lanolină a placentei conferă Ilou-născutului un miros unic, care se pare că motivează mamele sit-şi atingă, să-şi ţină şi să-şi îmbrăţişeze copilaşul. Şi acest miros IlU doar că le motivează pe mame, ci s-a observat că a determinat I,tspunsuri similare şi din partea celorlalte femei prezente în sala dc naştere.

Fiecare mamă şi fiecare tată posedă un miros specific, care îi leagă de copilaşullor şi care îl pregătesc pe copilaş să se simtă “în siguranţă” acasă. După cum se ştie, dădacele care îngrijesc copiii în lipsa părinţilor, pot linişti un copil agitat, punând lângă acesta un obiect de îmbrăcăminte al mamei sau al tatălui. Famili¬aritatea mirosului înlătură neliniştea şi produce un simţământ de siguranţă.

Revista American Scientific Affiliation Joumal menţionează motivele pentru care nou-născuţii sunt atât de dispuşi să se ataşeze de cineva. Această caracteristică a lor se datorează, cel puţin în parte, unei compus chimic eliberat în organismul lor în timp ce lraversează canalul de nastere. Acest compus chimic îi pregăteste pentru a face faţă presit;nii şi strânsorii la care sunt supuşi. În timpul traversării canalului de naştere, nou-născuţii sunt foarte flexibili şi maleabili şi de aceea pot apărea privări intermitente de oxigen, datorate ştrangulării cordonului ombilical. Eliberarea acestui compus chimic ar putea explica de ce, după prăbuşirea spitalului, ca urmare a cutremurului din New Mexico, din 1985, unii dintre bebeluşi au supravieţuit fără nici o îngrijire, timp de nouă zile.
Acest compus chimic este eliberat doar în timpul naşterii şi copiii sunt născuţi cu un “tonus” natural, activi, dând din picioare şi foarte vioi. În decurs de câteva ore, aproape toate aceste reacţii dispar şi nu vor mai reveni decât după mai multe săptămâni.

Rezultatul final al unei naşteri, care reuşeşte să realizeze acest contact multiplu, este un ataşament profund, care se stabileşte între părinte şi copil. Este, astfel, aşezată o temelie solidă pentru afecţiune şi pentru respect reciproc. Cel mai mare dar pe care îl poate da, la naştere, un părinte copilului său, este acela de a se dărui pe sine şi de a-i dărui timp pentru a dezvolta acel ataşament special, pe care-l au faţă de părinţii lor bebeluşii care au parte de o asemenea întâmpinare la naştere.