Regrete…
E frumos să descoperi dimineaţa că destinul ţi-a mai oferit o zi! O zi plină de bucurii, tristeţe, împliniri şi regrete, dezamăgiri şi victorii. Te bucuri indiferent de cum va fi ziua respectivă, căci poţi trăi cu fiecare din aceste sentimente, omul doar e o fiinţă extrem de complexă. Da, se poate trăi şi cu regrete şi cu amintiri care te vor acaparată de trecut. Regret încă pentru că nu am acţionat la timp pentru a-mi ajuta amicul…
Îl ştiam pe Sebastian de când eram copii, stăteam pe aceiaşi stradă, diferenţa era concretizată în apartamentul meu modest de două camere şi locuinţa lui formată din două apartamente unite şi redecorate. Era progenitura răsfăţată a unui om de afaceri de succes şi a unei arhitecte de renume, cu prea mult aplomb şi superioritate date de statutul social pe care îl deţinea. Primele impresii aduc în prim plan mulţimea de prieteni, şi mai mare cea de aspiranţi la poziţia de amic al lui, energia şi buna dispoziţie, care păreau că nu o să-l părăsească niciodată. Nu era obişnuit să plângă, nici măcar să fie trist, infatuat şi protejat de părinţi. Era un fel de lider pentru toată puştimea din împrejurimi. Era elev la un colegiu româno-american, cu prestigiu şi pretenţii. Îl urmăream în fiecare după amiază cum coboară din maşina de lux condusă de un şofer personal.
Eram fascinată şi atrasă de lumea sa. Adoram uniforma albastră, care, recunosc că îl prindea foarte bine şi pe care mă văzusem imaginativ, purtând-o. Îl descopeream pe zi ce trecea mai rebel în atitudine şi gesturi, cu un zâmbet ironic, neşters de pe faţă, chiar şi atunci când primea o ofensă, şi stăpânirea de sine. Era de-a dreptul infiorător să stai lângă cineva care părea că nu-şi va pierde calmul niciodată.
Involuntar aveam să le cunosc pe toate prietenele de o noapte ori de o săptămână ale lui Sebastian, cu care uneori mă salutam pe scări, aveam să ascult muzica de la petrecerile sale şi pe care vecinii le suportau cu stoicism, după ce au observat că brigada de poliţie venită la uşa lui nu au rezolvat cazul cum se cuvine. Se înmulţiseră considerabil de când părinţii îi lăsase apartementul pe mână, ei mutându-se în Pipera. Spuneau că fiul lor este destul de mare pentru a locui singur.
După petrecerea de 17 ani, am devenit amici, şi am îmbunătăţit conversaţia noastră de la „Bună! Ce faci?”, la câteva minute, pe scări. Pe urmă, am făcut schimb de adrese de mail. Aşa am aflat de nebuna viaţă pe care o trăia: plimbări pe motociclete, sărituri cu parapanta şi cu coarda, scufundări şi expediţii montane sau în peşteri, toate având un numitor comun: riscul şi noutatea. Vroia să facă orice e nou şi îi creşte adrenalina. Personalitatea sa avea ceva nociv, care îl îndemna să întreacă orice limită.
Recunosc că a reuşit să mă atragă şi pe mine în toată nebunia asta de câteva ori, am escaladat şi eu câteva culmi, am „traversat” o prăpastie bazându-mă doar pe un scripete şi o funie, am mers cu motocicletele pe serpentine cu peste 150km/oră. Dar tot de atunci aveam să asist neputincioasă la autodistrugerea sa inconştientă. Ceea ce făcuse nu-l mai mulţumea: vroia mai mult. A început cu băutura şi drogurile. A plecat chiar într-un voluntariat prin Africa pentru o lună. Iar eu îl zăream de la fereastra mea tot mai rar.
Într-o dimineaţă, când tocmai ieşeam din scara blocului, îndreptându-mă somnoroasă, spre staţia de autobuz de peste stradă, m-am ferit brusc când am sesizat că maşina care venea în trombă nu avea nici cea mai mică intenţie să mă ocolească ori se oprească voluntar. Se opri totuşi după ce atinse bradul din faţa blocului şi escaladase bordura înaltă a trotuarului. Recunosc maşina şi alerg să deschid portiera. Înauntru, era Sebastian, foarte turmentat, abia reuşind să-mi rostească două cuvinte numărate. L-am ajutat să urce până la apartamentul lui. Atunci, mi-am promis sinelui să le spun părinţilor despre situaţia fiului, căci se pare că Sebastian îşi ascundea „activităţile” faţă de ei. Mai bine să mă urască decât să asist la tot spectacolul acesta nociv.
Am amânat, îmi era ruşine sau mă gândeam că nu îmi e permis să intervin în viaţa lor de familie, erau liberi să-şi crească fiul cum vor.
Când în sfârşit, mi-am făcut curaj, era într-o dimineaţă de duminică, de iunie frumoasă, estivală şi plină de sevă. Contrar acestora, inima mea avea să fie cuprinsă de spaime, remuşcări şi regrete, cu care, da, pot şi azi să trăiesc. I-am oprit în parcarea blocului. Tatăl mă salută scurt, mama sa, cu nişte ochelari imenşi acoperindu-i nu numai ochii ci faţa toată, mă ignoră totalmente.
– Bună dimineaţa!
– Bună!
– Scuzaţi-mă că vă deranjez….Am să vă spun că…
– ….
– …în legătură cu Sebastian… – vocea mi se pierde instantaneu, mama sa întoarce capul, tatăl mă priveşte cu răceală.
– Mulţumim! Ne grăbim!
Aveam s-o întreb pe mama, stupefiată de atitudinea părinţilor lui. Vorbisem de nenumărate ori cu ei, într-adevăr despre subiecte neutre. Aveam despre ei numai cuvinte de laudă, în accepţiunea mea, erau un cuplu reuşit, fericit şi, în ciuda statutului social, foarte bine ancorat în realitatea cotidiană. Aşadar, ce se întâmplase?
– Au fost anunţaţi că fiul lor, Sebastian, a suferit un accident cu motocicleta pe Valea Prahovei, azi noapte. Mortal! Se pare că din cauza vitezei excesive, acul vitezometrului i s-a blocat la 220 km.
Iar eu nu-l mai văd de la fereastră deloc, numai îmi răsună în urechi cuvintele lui: „Nu mai am timp!” spuse ironic, când îl rugam să înceteze cu activităţile sale.
Aşadar dacă nu vreţi să trăiţi cu regrete mereu, vă sugerez „Acţionaţi! Teama şi incertitudinea nu sunt pentru o newgirl!”