Dragostea dureaza trei ani? Sau dragostea dureaza o viata? Putem afla raspunsul la intrebari vazand ce se intampla in creierul unui indragostit? Un studiu recent de neuroimagistica functionala si-a propus sa studieze creierul unor perechi de indragostiti de cursa lunga. Rezultatul – „urmele” dragostei in creier sunt aceleasi, indiferent de trecerea timpului, scrie Hotnews.
Studiul a folosit imagistica de rezonanta magnetica functionala pentru a studia creierul unor persoane care declara ca sunt inca indragostite de partenerul de viata. Subiectii au fost persoane din cupluri stabile, avand mai mult de 10 ani de viata in comun. Potrivit HotNews, cercetatorii au studiat cum raspunde creierul atunci cand subiectul vede imaginea partenerului, in comparatie cu imaginile unor alte persoane, familiare sau necunoscute.
Imaginea partenerului pare sa activeze o regiune din creier din zona ganglionilor bazali. Este o regiune despre care se stia pana acum ca este asociata cu procesarea recompensei. Ce este insa neobisnuit in acest lucru? Ei bine, un studiu anterior, al acelorasi autori, aratase ca aceleasi regiuni se activeaza in cazul unor persoane care declara ca tocmai s-au indragostit nebuneste de cineva. Cu alte cuvinte, „urmele” dragostei in creier sunt aceleasi, indiferent de trecerea timpului. „Aceste date sugereaza ca atractia, una din componentele dragostei decelate neurobiologic, se bazeaza pe activitatea acelorasi sisteme cerebrale care semnalizeaza recompensele (de exemplu, mancarea, atunci cand ne este foame) si pe care se bazeaza motivatia”, spune Andrei Miu, de la Facultatea de Psihologie a Universitatii Babes Bolyai.
Studiul din 2005 aratase, tot cu ajutorul neuroimagisticii functionale, ca la cei care fusesera de curand parasiti de partener, imaginea acestuia din urma evoca activarea in regiuni de recompensa ce au fost implicate anterior in semnalizarea unor castiguri financiare mari, dar nesigure, empatie si controlul furiei.”
Ce aduce in plus noul studiu este o demonstratie a faptului ca atractia si activarea sistemelor de recompensa asociate pot persista dupa mai bine de zece ani de viata de cuplu. Potrivit lui Miu, studiul a identificat si activari cerebrale care disting dragostea recenta de cea persistenta. Autorii argumenteaza ca activarea unor anumite portiuni din zonele studiate ar da seama de o a doua componenta a dragostei persistente – atasamentul.
Putem vorbi de un nou domeniu: neurobiologia dragostei. Datorita metodelor neuroimagistice functionale se pot identifica tipare de activare cerebrala care se asociaza specific cu acest sentiment. Exista studii care au identificat asocierea unor variatii genetice cu stilul de atasament fata de partener. In curand, se vor face cercetari care sa descrie efectele dragostei asupra creierului de la nivel molecular pana la nivelul sistemelor cerebrale.
E previzibil chiar ca, odata cu dezvoltarea unor manipulari neurofarmacologice (de exemplu, administrare de oxitocina) sau neuromagnetice (stimulare magnetica transcraniana), neuroetica si consilierea sa stabileasca daca si in ce conditii dragostea va putea fi provocata sau prelungita la om.
