Prietenul iubitului meu nu-ti poate fi decat amic. Nu m-am combinat niciodata cu prietenii iubitilor mei. Pe unii i-am gasit interesanti, cu unul am avut chiar chimie cateva saptamani. Ce incerc sa spun e ca daca vroiam, as fi avut ocazia. Dar nu am vrut. De ce? Ce anume m-a oprit?
Nu, nu un principiu, caci mi-am demonstrat de nenumarate ori cu cata nonsalanta mi-am incalcat unele dintre principiile pe care le consideram de nezdruncinat. Si nici din cauza a ceea ce ar fi crezut si spus ceilalti-oricum parerile sunt impartite si unii ar huli gestul, altii l-ar aplauda. Atunci am facut-o dintr-un soi de teama fata de “roata se invarteste”. Gandul ca el s-ar putea combina cu cea mai buna prietena a mea imi provoaca greata numai la stadiul de gand, daramite daca s-ar materializa. Ma gandesc la un EL la care tin cu adevarat, nu la unul dintre fosti care, vorba aceea, sunt liberi sa faca absolut tot ce isi doresc cata vreme ne-am despartit. Si daca mie nu mi-ar placea sa fiu astfel tratata nici de iubitul meu nici de prietena mea cea mai buna, de ce l-as trata eu asa pe el? Accept ca exista cazuri in care ea se cupleaza cu prietenul lui cel mai bun si amandoi traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Accept ca e posibil ca la un moment dat sa regreti ca n-ai dat curs inimii si ai mizat pe prietenia sau pe dragostea cuiva care nu te-a meritat – te-a dezamagit. Accept chiar si infidelitatea pe principiul – unul dintre putinele pe care le am – ca o data nu se pune, dar sa dezvolt cu prietenul iubitului meu o relatie amoroasa, pur si simplu nu accept. Din niciun motiv, sub niciun pretext. Da, sunt radicala. Intr-atat incat daca as fi genul razbunator exact asta as face cuiva care mi-a frant inima.
