Eram sigură că nu există soacră imposibilă.Că este dor un mit întreţinut de căsniciile ratate.Îmi convingeam colegele care s e plângeau de soacrele lor că pentru iubirea „femeii nesuferite” din bancuri trebuie să lupţi . Aveam o reţetă pregătită : o fărâmă de răbdare, respect şi dragoste pentru fiul ei… M-am măritat cu un bărbat nemaipoment. Nu pot să nu fiu mereu uimită de către căldură,sensibilitate şi delicateţe este capabil. Iar relaţia cu mama sa ? 
Când am văzut ce mult ţine la părerea ei,cât e de protector şi de drăgăstos cu ea ,mi-am zis: Dacă se poartă aşa cu mama lui,şi cu mine va fi bun. La nuntă, când ne-a felicitat, i-am şoptit emoţionată : „Mulţumesc,mamă,pentru Mircea.Ştiu că datorită ţie este atât de minunat „.
A zâmbit,emoţionată ca şi mine. Ochii ei străluceau de mândrie. M-am gândit atunci că ,în mod sigur,ne vom înţelege .
Ştiam că soacra mea este o persoană energică,plină de vitalitate ,dar nu mi-am dat seama de la început cât de mult îi place să dirijeze totul.Era vorba de luna de miere. Plănuisem cu Mircea să mergem în Grecia. Când a auzit de asta, şi-a pus mâinile în cap ca şi cum ar fi fost cea mai mare nenorocire din lume. Că de ce să aruncăm banii,mai bine să-I cheltuim pe ceva util.Am încercat să-I spun că era visul nostru, că o dată în viaţă pleci în luna de miere,dar am aşteptat să spună şi Mircea ceva .La urma urmei,era fiul ei.El se străduia să nu se uite la niciuna din noi.Apoi, uitându-se la mine a mormăit încurcat că poate mama are dreptate. Nu am avut voiaj de nuntă.Mi-a părut rău dar… asta e, am încercat să uit cât mai repede.
Locuiam în casa rămasă de la bunica lui Mircea. Soacra venea zilnic la noi să-şi facă de lucru. Şi mereu făcea diverse remarci”nevinovate”. „Iar v-aţi cumpărat cd-uri ?Deja aveţi prea multe. Copiii mei,trebuie să faceţi şi economii.Trebuie să va gândiţi la o maşină , la o mobilă noua „.Sau :”Parca era mai luminoasă camera asta. A,da,pentru că acum geamurile sunt atât de prăfuite. Când ai spălat geamurile ultima oară ?”. Era din ce în ce mai curajoasă, intrând fără pic de delicateţe în viaţă noastră. La un moment dat n-am mai rezistat şi i-am spus cu voce joasă,dar apăsat: ” Mamă, asta este casa mea. Aici eu,împreună cu soţul meu, hotărâm ce se întâmplă ” A tăcut, încercând un zâmbet. O, ştiu acum bine ce înseamnă acest zâmbet! Nu era un zâmbet de simpatie,ci o mască ce ascundea iritarea şi furia.
Când a apărut pe lume copilul, am fost sigură că totul se va schimba în bine. Fiecare trebuia să se maturizeze o dată şi o dată. La început am cunoscut fericirea adevăratei familii. Dar soacra nu lipsea nici acum. Încerca să ne aducă la ordine. Când alăptam copilul,îmi reproşa că laptele meu nu e bun,pentru că bebeluşul nu lua în greutate.Iar când copilul s-a imbolnavit „doar ţi-am zis că tu eşti de vină ”, şi a enumerat cu satisfacţie parcă, toate defectele mele, reale şi imaginare. Soacra era mereu prezentă în viaţa noastră, indiferent dacă era în camera alăturată sau la 300 de km distanţă. Nu o iubesc(deşi am sperat asta) şi nici nu m-am măritat cu ea, ci doar cu Mircea. Aşa că m-am hotărât. I-am spus soţului că nu mai pot trăi în acest triunghi conjugal îngrozitor şi că trebuie să decidă ce este mai important pentru el.Nu mi-a răspuns direct, dar… De trei luni Mircea locuieşte la mama lui. Eu am rămas singură cu copilul.
Şi soacra voastră este imposibilă ?
