Prima felaţie are iz de mit: zeul egiptean Osiris este făcut bucăţi de un duşman, iar soţia lui cea credincioasă „îi reda viaţă” printr-un penis ‘remontat'”.
Şi tatăl lui Osiris, zeul pămîntului, Geb, apare în mitologie drept unul care putea să-şi ofere singur plăcerea unei felaţii, lucru pe care, după sexologul Alfred Kinsey, doar doi sau trei muritori la mie îl pot face.
Poeţii greci au făcut şi ei ceva referinţe lirice la felaţie. „Cum un bărbat îşi soarbe băutură, ea a îngenunchiat, sorbind din el.” Aşa scria Archilochus în secolul al VII-lea i.e.n.
Cultură „oficială” a destrăbălării glorioase şi a exerciţiilor practicate în pielea goală a făcut că sexul oral să fie o problemă de conduită în lumea Greciei timpurii, deşi nu toţi bărbaţii îşi ridicau poalele în faţă băieţilor adolescenţi.
Curtezanele educate, cunoscute sub numele de hetaire, profesau felaţia spre plăcerea atenienilor influenţi şi astfel se bucurau de o putere de persuasiune la care multe din nevestele bărbaţilor în cauza nici nu îndrăzneau să viseze. „Avem hetaire pentru plăcerea noastră, concubine pentru nevoile zilnice şi neveste oficiale că să ne facă plozi legitimi şi să se ocupe de menajul casei.” Aşa se justifica oratorul Demostene, rezumând, în câteva cuvinte, politică sexului din acele timpuri.
Literatură erotică a avut un rol vital în popularizarea interesului pentru felaţie, iar unele dintre cele mai bune texte au fost scrise chiar de femei. Iată ce scria Anais Nin, într-o proză scurtă: „O lingea uşor, tandru, insistînd pe vârf. Asta îl atâta. Şi-a plecat privirea, să-i vadă gură mare şi roşie, mulată atât de frumos, în jurul penisului sau. Ea i-a atins cu o mână testiculele şi cu cealaltă i-a prins capul penisului, strângându-l şi trăgând de el, cu blândeţe.”
În 1967, o altă franţuzoaică, Emanuelle Arsan, i-a conferit felaţiei noi adâncimi, în – evident – Emanuelle: „A început să exploreze mai adânc în intimitate, a căutat mişcându-se înainte şi înapoi, apoi s-a întors brusc la capătul penisului, l-a împins până în gâtul ei, atât de adânc că aproape s-a înecat, şi acolo, fără să-l retragă, l-a apăsat încet şi irezistibil, în timp ce îl înconjura şi îl masă cu limbă.”
În comparaţie cu felaţia literară franceză, cea americană era iscoditoare, curioasă sau eufemistica. Referirea făcută de John Updike la sex oral, în românul sau din 1960, Iepure, fugi! a făcut senzaţie – în ciudă faptului că el nu a spus lucrurilor pe nume. În timp ce atunci a fost vorba doar de o slăbire a curelei, felaţia din românul sau din 1968, „Cupluri” a fost impresionant: „Ea i-a făcut felaţie, în timp ce el îi pieptăna încet părul adorabil. Gurile, s-a gândit Piet, sunt nobile. Se mută în curtea minţii. Ne întrepătrundem organele genitale pentru a ne împerechea primitiv, dar când gură doreşte, mintea şi trupul se căsătoresc. Să mănânci din celălalt este sacru.”
Un an mai târziu, personajele lui Philip Roth s-au luptat pur şi simplu cu instinctele lor primare, în Nemulţumirea lui Portnoy: „Chiar a îngenunchiat sau mă fraiereşti? Chiar s-a aşezat în genunchi? Dar dinţii ei, ce-a făcut cu dinţii? Ţi-a lins-o sau a supt-o? Sau le-a făcut pe amândouă? O, Dumnezeule! Ţi-ai dat drumul în gură ei? O, Dumnezeul meu! A înghiţit sau a scuipat? Spune-mi! Şi cine a băgat-o în gură, ea singură? Sau i-ai băgat-o tu? Sau şi-a găsit singură drumul înăuntru?„
